Povestea sfâșietoare a ultimelor clipe ale întemeietorului romanului modern. Liviu Rebreanu a avut un sfârșit ce pare din carte VIDEO

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885, în Târlișua, Bistrița-Năsăud și a decedat pe 1 septembrie 1944, în Valea Mare-Podgoria, Ștefănești, Argeș. A fost un prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei Române. Astfel, pe 1 septembrie s-au împlinit 79 de ani de la moartea sa.

Este considerat, în tradiția critică românească, întemeietorul romanului modern în literatura română și unul dintre cei mai mari scriitori români din secolul al XX-lea. Romanele sale cele mai cunoscute, Ion și Răscoala, reprezintă o amplă frescă a vieții rurale dinainte de Primul Război Mondial.

Cum a sfârșit Liviu Rebreanu

În Valea Mare (lângă Pitești), scriitorul achiziționase în anul 1930 o culă țărănească în care a creat, printre altele, romanul Răscoala publicat în 1932.

În ultimele clipe de viață, Liviu Rebreanu i-a avut alături pe soția Fanny, pe fiica adoptivă Puia Florica Rebreanu Vasilescu și pe prietenul și scriitorul Ludovic Dauș, scrie Adrian David, muzeograf la Casa Memorială Liviu și Fanny Rebreanu din București, conform Muzeului Național al Literaturii Române, pe pagina de Facebook a instituției. 

În memoriile intitulate „Cu soțul meu”, publicate în anul 1963, Fanny povestește astfel acele clipe:

„Privirile lui Liviu Rebreanu rătăciră o clipă prin toată camera, de parcă ar fi căutat ceva, ca, deodată, să se oprească asupra mea. Mă privi liniștit. La rându-mi, nu-l pierdeam din ochi. Deodată observ că ochii lui privesc din ce în ce mai neobișnuit. Cu grijă și spaimă l-am întrebat: «- Ce faci, Liviu meu scump? Ce ai? ». Chipul său a avut o ușoară tresărire, o înviorare, o luminare, și-mi răspunse domol, dar foarte clar: «- Nu te speria Fanny dragă, ai răbdare și încredere!…». Apoi o bobiță de lacrimă picură sfioasă pe pleoapa lui și, fără suspin, fără zbucium, închise ochii și trecu din viață, prin simpla sfârșire a ființei…”.

La căpătâiul patului de moarte al lui Liviu Rebreanu a stat un triptic de secol XIX care se regăsește astăzi în patrimoniul Casei Memoriale Liviu și Fanny Rebreanu din București din București, lângă Palatul Cotroceni. Este vorba despre o icoană, o reproducere după Madonele lui Rafael, pe care o puteți vedea, alături de alte piese de patrimoniu, vizitând această casă memorială.

Datorită situației incerte din țară, Liviu Rebreanu a fost înmormântat provizoriu în curtea bisericii din Valea Mare. La înmormântare, desfășurată sub privirile țăranilor din Valea Mare, un locotenent în rezervă (învățător de profesie) i-a adus un ultim omagiu creatorului romanului românesc modern.

Pe 25 noiembrie 1944, trupul lui Liviu Rebreanu a fost deshumat și reînhumat în București, la cimitirul Bellu.

Probabil puțină lume știe că a avut și perioade mai dificile. În toamna anului 1910 se afla într-o situație materială precară. A avut convingerea că nu stăpânește cum se cuvine limba literară românească:

„A trebuit să-mi dau seama că, dacă vreau să realizez ceva trebuie să nimicesc în prealabil, în sufletul meu și în mintea mea, tot ce mi-au împrumutat atâția ani de mediu străin, tocmai la vârsta cea mai accesibilă tuturor influențelor, și că aceasta nu se poate împlini cu adevărat decât acolo unde voi respira o atmosferă românească, absolut pură și ferită de miasmele de până ieri, adică în Țară și mai ales în București„.

„Întâiul meu contact cu literații români s-a efectuat cu prilejul unui congres al Astrei la Sibiu, unde am fost trimis ca gazetar român. Profitând de această unică ocazie, am și trecut dincoace, la București”.

Revenit intre timp la București întâmpină o serie de greutăți financiare: Am sosit cu 300 de lei în buzunar… Și aici… aici… aici începe un capitol întunecat al vieții mele, o epocă grea, de luptă dârză cu mizeria și pasiunea de scriitor. Am venit în contact cu toți corifeii literaturii de atunci. Gârleanu mai ales era marele prozator al epocii. În vremea aceea, am încercat acest gen nou de nuvele, care nu prea era înțeles de gingașii povestitori din jurul meu. Până atunci, nuvela era un fel de anecdotă, scrisă viu, curgător, cu înflorituri de stil, dar fără nici o preocupare a fondului sau a conflictului psihologic.